Doi actori: unul care n-a cerut nimic a murit discret și demn; celălalt care cere mereu se plânge pe la televiziuni că e tratat ca un „nimeni”

Pentru că e bătrân, bolnav și cu părul alb nu am să spun numele unui actor ce se plânge pe la televiziuni că a fost tratat ca „nimeni”, dar pot să mă întreb de ce nu îl oprește familia, de ce nu îi spune: „- Tată, ai destul! Ai venituri cât zeci de familii de pensionari din România! Sunt atâția oameni ce nu au cu ce-și plăti facturile, hai să nu ne facem noi de râs și să ne cerem osândă de la Dumnezeu!”

Oare actorul acesta ce cândva ne făcea să râdem și acum se face de râs a jucat vreodată în „Avarul” de Moliere sau a auzit de Hagi Tudose?!

Am totuși de spus câteva cuvinte despre un actor român absolut genial: Ovidiu Iuliu Moldovan.

Când îl ascult recitând Eminescu, vocea lui inconfundabilă îmi pătrunde în fiecare celulă a ființei mele. În „Horea” a făcut un rol absolut magistral.

S-a identificat perfect cu personajul, poate și pentru că a fost marcat pe viață de drama copilăriei sale, pierzându-și tatăl de foarte mic, acesta fiind un martir ucis de Miklos Horthy.

Îl chema Ovidiu, dar și-a pus singur și numele Iuliu, numele tatălui său, ca să poarte cu el mereu ceva de la tatăl pierdut. Sunt câteva secvențe pe care, dacă închid ochii, în spatele pleoapelor închise, le văd și aud fiecare cuvânt.

Una din ele e cea de pe vârful muntelui, de lângă foc, în care spune: „Ce e rău în robie nu e atâta robia. Rău e că, dacă trece prea multă vreme, omul se învăță cu ea, cu robia, cu frica, cu supunerea, cu sărut mână, să fie batjocorit și să nu-i mai pese, se învață ca pasărea cea proastă cu colivia și care uită și că a știut zbura oarecândva”.

Text preluat de la celebra Luminita Aldea